Reflectez la teoria lui Dunbar, îmi dau dau seama că la noi în grădiniță se aplică. Șansa de a ne afla într-o comunitate mică ne permite să dezvoltăm relații sănătoase, reale. Copiii cunosc nu doar poveștile colegilor și ale angajaților grădiniței, ei știu și ce animale au vecinii, ce plante cultivă, în care dintre familii există și copii.
Cu cât grădinița este mai mică, cu atât importanța oamenilor care lucrează acolo este mai mare.
De ce această „invers proporționalitate”? Pentru că se nasc legături, pentru că poți reține numele tuturor, pentru că le poți cunoaște familiile, pentru că și ei au timp să interacționeze unii cu ceilalți. Pentru că înțelegi care este rolul tău acolo, pentru că știi că dacă ești absent într-o zi, ceilalți îți simt lipsa, fie că ești copil, fie că ești profesor sau șofer.
Se evită alienarea specifică orașelor mari sau spațiilor aglomerate. Nu vreau să spun că o școală sau o grădință cu sute, mii de copii, au un dezavantaj din cauza aceasta.
Să fim rezonabili, e nevoie de un număr serios de copii, în primul rând, ca școala să funcționeze. Acestea accesează un alt tip de comunicare, un alt tip de proiecte etc. Există, cu siguranță, avantaje și în cazul acesta.
Vreau să atrag atenția asupra relațiilor, asupra importanței lor, mai ales în copilărie. Știm deja că acestea (relațiile) și oamenii alături de care le construim își pun amprenta asupra evoluției noastre, astfel, că, dacă putem alege să avem relații sănătoase în grădiniță… de ce să nu o facem?
Lasă un răspuns